Afara ploua ingrozitor de tare cu picaturi mari si puternice, aproape carnoase, iar fereastra transpirata, parca abia mai facea fata rafalelor de vant imbibate cu picaturi.
Ea nu se mai satura sa admire aceasta imagine, pierduta intr-o amintire indepartata, uitata de toti, dar mereu proaspata in mintea ei. Niciodata nu admirase ploaia pana acum. Dar acum avea o revelatie, trecutul si prezentul se contopeau intr-un dans sincronic, oferindu-i o stare ciudata, sentimentul inrudirii cu ploaia, cu cerul innorat cu pamantul umed.
Isi aminteste ultimele clipe petrecute cu el inainte de despartire. Triste momente. O cearta banala, prea multe cereri din partea ei, prea multa mandrie din partea lui, prea putina comunicare, prea multa incapatanare, multe sentimente dar putine gesturi romantice, multe momente frumoase uitate, prafuite de timp.
“De ce ploua mereu atunci cand sunt deprimata? De ce e mereu innorat?” gandeste tanara domnisoara.
“Intotdeauna am avut parte de vreme rea cand m-a gandesc la el, cand simt ca e prea departe ca gandurile lui sa ajunga la mine, cand steaua noastra preferata nu o mai privim tinuti de mana, nici macar cautand-o simultan pe bolta instelata.
Oare asta e modul naturii sa imi spuna ca:
…picaturile dese sunt sentimentele lui din ce in ce mai reci?
…repezeciunea picaturilor care se abat asupra ferestrei sunt ca amintirile noastre ce dispar din sufletul lui?
…aerul umed e precum starea lui de spirit, posomorat si inversunat?
…racoarea de afara s-a mutat in sufletul lui?
…tunetul este ecoul indepartat al momentelor cand l-am suparat?
…fulgerul este energia emanata de ochii lui in momentele dificile ale relatiei?
…norii negrii sunt amintirile in care ne-am ciondanit si care il fac sa regrete relatia noastra?
“Nu draguto! Ai inteles gresit mesajele mele. Ploaia e intr-adevar trimisa de mine dar ca mesager al dragostei ce ti-o port, al dorintei mele nestavilite si al dorului meu pentru fiinta cea mai draga, pentru tine”
Domnisoara incremenise. Nici nu si-a dat seama ca vorbise cu voce tare, nici nu stia de unde a aparut el, nici nu putea sa se intoarca, fixata parca in podea, imobilizata de o forta invizibila.
“Eu am trimis ploia sa iti spuna ca:
…picaturile dese sunt sentimentele mele blocate de fereastra sufletului tau!
…repezeciunea picaturilor reprezinta dorinta mea nebuna de a ajunge la tine, de a ma intoarce la tine!
…aerul umed reprezinta prospetimea cu care sentimentele mele se pastreaza, pentru tine, numai pentru tine!
…racoarea de afara sa iti aminteasca de sufletele noastre calde!
…tunetul este modalitatea prin care iti pot striga numele, eliberandu-mi dragostea!
…fulgerul este scanteia pe care o am atunci cand ma uit peste pozele imprimate cu imaginea ta!
…norii negri sunt acolo pentru ca trebuie iti doresti, sa visezi, sa speri ca razele soarelui sa ii imprastie rapid asa cum privirile tale imi inlatura mie problemele si imi aduc fericirea in suflet!”
Lacrimile ii mangaiau fata, sufletul ii dadea dreptate. Gresise interpretand ploaia cu sentimente negative cand el doar ii trimitea mesaje de dragoste cu ajutorul naturii. Se intoarce rapid si fuge spre el imbratisandu-l. Nimic nu mai exista, totul plutea intr-o inertie perfecta.
Cautandu-se, buzele lor s-au intalnit intr-un sarut plin de dorinta, descatusandu-se!
Primul sarut al lor a fost unul extraordinar, imortalizat in memorie, acela de pe vreamea cand inca erau copii, jucandu-se pe ritm de dragoste. Dar acest sarut reprezinta un nou inceput, o noua provocare, un nou prim sarut, oferit si primit, sudand o legatura puternica intre doua suflete, dedicate drag
